Recenzie: Crăciunul lui Poirot de Agatha Christie

Titlu original: Hercule Poirot’s Christmas
Editura: Litera
Format: hardback, 180x 110 mm
Anul ediției: 2017
Anul primei publicări: 1938
Număr pagini: 349
O găsești la: Libris

Anul acesta am decis să-mi încep seria lecturilor de sărbătoare nu cu cel mai „crăciuniferic” roman posibil, ci cu unul numai bun de făcut această tranziție și totodată unul ce se afla de destulă vreme în wishlistul meu (el și restul de vreo 40 de romane pe care nu le-am citit de la Agatha Christie). Dacă nu l-am întâlnit pe micul detectiv belgian, Hercule Poirot, în „Zece negri mititei”, așa cum îmi doream, am zis ca măcar Crăciunul să-l fac cu el, astfel încât am pus mâna pe „Crăciunul lui Poirot”, în această ediție de un roz care dacă se forțează puțin reușește să-ți rănească retina.

Volumul este unul un pic mai stufos decât sunt în mod obișnuit romanele autoarei, însă se devorează la fel de repede și cu la fel de mult nesaț, ba poate chiar cu un pic mai mult, căci a fost una dintre puținele cărți ale Agathei Christie cărora le-am dat mai mult decât obișnuitele 4 steluțe, și anume 5, nota maximă pe Goodreads.

Recenzie: Zece negri mititei de Agatha Christie

Titlu original: And Then There Were None
Editura: Rao
Format: paperback, 178x 108 mm
Anul ediției: 2014
Anul primei publicări: 1939
Număr pagini: 253
O găsești la: Libris

Îmi pare un lucru cam ciudat faptul că Agatha Christie e autorul meu preferat de romane polițiste, că o citesc cu regularitate aproape în fiecare toamnă de când am cunoscut-o acum 7 ani și că am lecturat vreo alte 16 romane ale sale, dar că până luna aceasta nu citisem cea mai celebră scriere a ei, și anume Zece negri mititei. Nu că nu mi-aș fi dorit s-o citesc, ba din contră, însă cumva mi s-a părut mereu mai greu de obținut față de alte romane de-ale ei: au existat o grămadă de reeditări ale seriilor cu Poirot și cu Miss Marple, însă romanul de față mereu lipsea – lucru frustrant și de neînțeles pentru mine, care, nu știu de ce, credeam că e vorba de o carte cu Poirot. Dar acum că în sfârșit am putut să-mi așez și acest titlul pe rafturile bibliotecii n-am stat prea mult pe gânduri până să mă apuc să-l citesc – o savuroasă lectură perfectă pentru vremea friguroasă de afară, dar și în ton cu Halloweenul care se apropie.

Recenzie: Numele trandafirului de Umberto Eco

Titlu original: Il nome della rosa
Editura: Polirom
Format: paperback, 200x 130 mm
Anul ediției: 2013
Anul primei publicări: 1980
Număr pagini: 576
O găsești la: Libris

„Numele trandafirului” este, așa cum spuneam acum nu multă vreme și despre „Un veac de singurătate”, una dintre acele cărți arhicunoscute, al cărei autor nu mai are nevoie de nicio introducere și care s-a aflat în wishlistul meu mult prea multă vreme. Din nefericire însă n-am fost foarte inspirată atunci când am ales să citesc această carte pe la începutul lunii mai – nu pentru că nu mi-ar fi plăcut ci din cauză că e destul de greoaie și avea să mă apuce presesiunea și apoi sesiunea iar lectura ei ajunsese în mare parte doar încă unul dintre lucrurile ce par interminabile în această perioadă.

Recenzie: Femei periculoase vol. 1 – antologie de George R.R. Martin & Gardner R. Dozois

Titlu original: Dangerous Women
Editura: Nemira
Format: paperback, 200x 130 mm
Anul ediției: 2017
Anul primei publicări: 2013
Număr pagini: 496
O găsești la: Nemira, Libris

După cum poate că știți, eu nu obișnuiesc să citesc volume de povestiri scurte – pur și simplu nu e ceva care să mă atragă. Nici Femei periculoase nu mi-a stârnit vreo dorință de a o citi până când n-am ajuns s-o țin în mâini și, prin cine știe ce mister, să mă determine s-o cocoț brusc în vărful listei de lecturi. Poate a fost vorba de dorința mea de a încerca ceva nou, poate au fost cele câteva nume interesante pe care le cunoșteam de pe copertă, sau poate presimțirea diversității pe care o voi găsi între coperte; cel mai probabil au fost toate la un loc.

Recenzie: Behind the scenes at the museum (În culisele muzeului) de Kate Atkinson

Editura: Black Swan
Format: paperback
Anul ediției: 1998
Anul primei publicări: 1995
Număr pagini: 512
Comandă la: Libris, Okian

        „Behind the scenes at the museum” (la noi apărută cu titlul „În culiele muzeului”) este cartea de debut a autoarei Kate Atkinson și totodată prima carte semnată de ea pe care o citesc. Îmi doaream să citesc ceva scris de această autoare, însă probabil n-aș fi ales acest roman dacă nu aș fi dat peste varianta lui într-o ediție foarte drăguță în engleză pe raftul cu cărți de schimb ale librăriei Okian din București (pentru cei ce nu știau de asta – da, există acolo câteva rafturi de unde poți lua ce poftești și să lași și tu ceva, pentru alți doritori – foarte drăguț!).

Am mai citit saga de familie, nu multe – le număr pe degetele de la o mână -, însă toate mi-au plăcut și au avut ceva aparte. Este cazul și romanului de față, care m-a impresionat în mod foarte plăcut, atât prin scriitura lui Kate Atkinson, plină de o ironie și-un sarcasm delicioase, cât și prin misterul poveștii și atmosfera mohorâtă și nostalgică precum o zi ploioasă.

Biblioteca umbrelor de Mikkel Birkegaard

Nu știu dacă sau când am făcut asta ultima oară, dar voi scrie o recenzie negativă. Pentru că „Biblioteca umbrelor” mi s-a părut îndeajuns de proastă să merite una, și pentru că poate așa n-o să mă mai bântuie.

Povestea mea și a cărții ăsteia sună așa: S-a întâmplat să am luna trecută o temă mai ușoară, pe care mi-am permis s-o lălăi pe toată săptămâna pe care calendarul meu plin i-o alocase. S-a mai întâmplat ca tot atunci să am multă poftă de lectură, așa că am citit într-o disperare care m-a lăsat fără cărți necitite în teancul de la cămin. Cum până îmi trimitea mama altele de-acasa mai erau vreo 5 zile, am mers până la un anticariat cu gândul să-mi iau o carte ieftină și grasă. Am luat-o pe-asta, pentru că nu auzisem de ea și pentru să autorul e danez (mi-ar plăcea să citesc cărți de autori de naționalități cât mai diverse, căci americani și britanici am tot citit).
Răsfoind-o în metrou, am aflat că autorul mai e și programator, așa că am simțit o oarece simpatie pentru el, din moment ce și eu mă-nvârt tot pe-acolo. Acum nu pot spune decât că, pentru binele lui, sper că scrie cod mai bine decât scrie beletristică.

„Elefanții nu uită niciodată” de Agatha Christie

„Elefanții nu uită niciodată” este unul dintre acele romane ale Agathei Chistie în care momentul intrigii, și anume crima, s-a petrecut cu multă vreme înaintea prezentului personajelor. Amintirea tragicului eveniment este reînviată la un eveniment dedicat scriitorilor, când doamnei Oliver îi este pusă întrebarea: „Cine a omorât pe cine?”.

Intrigată ca de obicei de perspectiva elucidării unui mister, madam Ariadne Oliver își îmboldește prietenul detectiv, Poirot, și împreună se angajează în descâlcirea misterului unei crime petrecută în urmă cu 12 ani, pornind pe urmele „elefanților”, din amintirile cărora pot culege ultimele indicii.
Drama s-a desfășurat în jurul unui cuplu, prieteni ai doamnei Oliver, care au fost gasiți morti pe o plajă. A fost o dublă sinucidere sau o crimă, urmată de o sinucidere? Și dacă a fost a doua variantă, atunci cine a apăsat primul pe trăgaci?

„A treia fată” de Agatha Christie

Toamna se numără misterele. Cel puțin pentru mine toamna e vremea perfectă pentru citit romanele Agathei Christie, fiind deja a patra toamnă când fac asta. Aș fi vrut să postez ieri recenzia, din diverse motive însă n-am reușit. De ce ieri, 15 septembrie? Pentru a sărbători 124 de ani de la nașterea doamnei literaturii polițiste și cu siguranță una dintre scriitoarele mele preferate.

„A treia fată” este unul dintre acele romane ale Agathei Christie care se abat de la tiparul clasic, în care întâi este săvârșită o crimă, apoi detectivul vine, adună indicii și rezolvă cazul. De data aceasta elementele, cel puțin aparent, își schimbă ordinea, făcându-mă să cred că Poirot, celebrul detectiv belgian, și prietena sa, madam Oliver, caută misterul cu lumânarea. Totul începe atunci când Poirot este deranjat, în timp ce lua micul dejun, de o fată ce susține că e posibil să fi comis o crimă. Dar ea se răzgândește brusc, acuzându-l pe detectiv că e prea bătrân, și fuge înainte de a oferi orice altă informație.

Recenzie~ Cortina: Ultimul caz al lui Poirot de Agatha Christie

Întâi pentru că e toamnă, iar pe mine mă apucă mereu, toamna, poftele de cărţi poliţiste, apoi pentru că acum ceva vreme am văzut un documentar despre celebra autoare, unde spunea că la un moment dat s-a plictisit de Poirot, aşa că l-a omorât; acestea sunt motivele ce m-au determinat să aleg spre lectură Cortina: Ultimul caz al lui Poirot.

Povestea este relatată de Hastings, care se îndreaptă spre Styles Court, unde a fost chemat de Hercule Poirot pentru a-l ajuta la descoperirea unui criminal şi anticiparea unei noi crime. Ultimul caz al lui Poirot nu este un caz oarecare, ci un adevărat păienjeniş de crime din trecut, care se intersectează la tot pasul, astfel că descoperirea „păianjenului” ce le înnoadă pe toate e o adevărată provocare. Pe lângă aceasta, Styles este locul în care Poirot şi Hastings au devenit prieteni, locul în care au lucrat la primul caz împreună, aşa că romanul e încărcat de nostalgie, provocată atât de multele modificări suferite de conac şi de sat, cât şi de amintirea lui Poirot, acum foarte schimbat, bătrân şi lipsit de puteri.