Biblioteca umbrelor de Mikkel Birkegaard

Nu știu dacă sau când am făcut asta ultima oară, dar voi scrie o recenzie negativă. Pentru că „Biblioteca umbrelor” mi s-a părut îndeajuns de proastă să merite una, și pentru că poate așa n-o să mă mai bântuie.

Povestea mea și a cărții ăsteia sună așa: S-a întâmplat să am luna trecută o temă mai ușoară, pe care mi-am permis s-o lălăi pe toată săptămâna pe care calendarul meu plin i-o alocase. S-a mai întâmplat ca tot atunci să am multă poftă de lectură, așa că am citit într-o disperare care m-a lăsat fără cărți necitite în teancul de la cămin. Cum până îmi trimitea mama altele de-acasa mai erau vreo 5 zile, am mers până la un anticariat cu gândul să-mi iau o carte ieftină și grasă. Am luat-o pe-asta, pentru că nu auzisem de ea și pentru să autorul e danez (mi-ar plăcea să citesc cărți de autori de naționalități cât mai diverse, căci americani și britanici am tot citit).
Răsfoind-o în metrou, am aflat că autorul mai e și programator, așa că am simțit o oarece simpatie pentru el, din moment ce și eu mă-nvârt tot pe-acolo. Acum nu pot spune decât că, pentru binele lui, sper că scrie cod mai bine decât scrie beletristică.

Singurul merit pe care cred că-l are cartea asta e ăla că, nu știu dacă a avut vreo legătură cu faptul că nu aveam altceva de citit, dar m-a ținut totuși lipită de ea până la final. Din curiozitate. Pe de o parte legat de cum o să se termine, pe de alta de cât de multe clișee mai poate îndesa autorul în poveste și cât de mult mai poate abera. Le voi lua pe rând.
„Biblioteca umbrelor” prezintă viața unui mic anticariat din Copenhaga, Libri di Luca, și a oamenilor care se-nvârt în jurul lui, „ajutoarele bibliotecii” sau nu mai știu cum își spuneau. Totul începe în ziua în care proprietarul anticariatului moare, răpus de un infarct ce nu stârnește nicio suspiciune în cadrul poliției, mai ales având în vedere vârsta înaintată a acestuia. Dar aparențele înșeală, iar „ajutoarele bibliotecii” știu mai bine. De la asta e doar un pas până la o întreagă conspirație mondială, și guvernul și..și.. Iluminatii sunt pretutindeni! Și sunt niște șoareci de bibliotecă îmbrăcați în robe negre și glugi care le acoperă fețele la ritualuri în miez de noapte!

Cred că singurul clișeu ratat e triunghiul amoros.

Întreaga carte mi-a dat impresia că Mikkel ce chinuie să scrie ceva care să uimească și să șocheze, din păcate reușind doar ceva care cerșește uimire și șoc. De la puterile magice ale șoarecilor de bibliotecă ce reprezintă suita de personaje a romanului – descoperirea lor m-a făcut să simt că ar trebui să fiu uimită dar nu sunt – până la toată ideea cu conspirația de mai sus, totul mi s-a părut că formează o imagine destul de dezgustătoare. Ca să nu mai spun frazele răzlețe în care autorul își încurca meseriile și arunca niște noțiuni de programare care, dacă n-ai avut niciodată contact cu domeniul poate suna pompos, dar altfel îți dai seama că nu sunt decât niște banalități puse acolo într-o altă încercare eșuată de a-l face pe cititor să spună „wow”. De asemenea, avem și un personaj hacker, cum să nu, la care se apelează de câte ori e nevoie de informații despre cineva..sau când cineva dispare. Pentru că asta faci când un cunoscut de-al tău dispare: te duci la un hacker. Și bine-nțeles, el te va rezolva în vreo jumătate de oră, timp în care va sta lipit de ecranul calculatorului pe care curg litere și 0 și 1 colorate în verde.

Din când în când autorul are obiceiul de a mai arunca câte o bombă, un eveniment neașteptat care vine de niciunde. Probabil de-asta am reușit s-o citesc până la sfârșit.
Nu cred că mai este nevoie să menționez că nu mi-a plăcut și că nu o recomand. Găsiți altceva, nu merită efortul.