Recenzie: Numele trandafirului de Umberto Eco

 photo br5_zps7ggn3qcl.png

Titlu original: Il nome della rosa
Editura: Polirom
Format: paperback, 200x 130 mm
Anul ediției: 2013
Anul primei publicări: 1980
Număr pagini: 576
O găsești la: Libris

Numele trandafirului” este, așa cum spuneam acum nu multă vreme și despre „Un veac de singurătate”, una dintre acele cărți arhicunoscute, al cărei autor nu mai are nevoie de nicio introducere și care s-a aflat în wishlistul meu mult prea multă vreme. Din nefericire însă n-am fost foarte inspirată atunci când am ales să citesc această carte pe la începutul lunii mai – nu pentru că nu mi-ar fi plăcut ci din cauză că e destul de greoaie și avea să mă apuce presesiunea și apoi sesiunea iar lectura ei ajunsese în mare parte doar încă unul dintre lucrurile ce par interminabile în această perioadă.

…READ MORE!

Recenzie: Cele patruzeci de legi ale iubirii de Elif Shafak

 photo br4_zps3fv6zdgw.png

Titlu original: The Forty Rules of Love  Editura: Polirom Format: paperback, 180x 106 mm Anul ediției: 2014 Anul primei publicări: 2010 Număr pagini: 420 Comandă la: Libris

Titlu original: The Forty Rules of Love
Editura: Polirom
Format: paperback, 180x 106 mm
Anul ediției: 2014
Anul primei publicări: 2010
Număr pagini: 420
Comandă la: Libris

Mi-am dorit să citesc „Cele patruzeci de legi ale iubirii” neștiind mai nimic despre subiectul cărții, intrigată însă de numeroasele laude la adresa autoarei și de ideea de a citi ceva diferit față de meniul meu obișnuit. Nu mi-au plăcut niciodată lucrurile orientale, fie ele din Orientul Apropiat sau chiar până-n India (China și Japonia au fost mereu marile excepții) însă ușor văd că lucrurile au început să se schimbe și iată că am fost atrasă de această carte tocmai din speranța de a descoperi lumea orientală a Turciei și a religiei musulmane.

…READ MORE!

Biblioteca umbrelor de Mikkel Birkegaard

biblioteca-umbrelor_1_fullsize
Nu știu dacă sau când am făcut asta ultima oară, dar voi scrie o recenzie negativă. Pentru că „Biblioteca umbrelor” mi s-a părut îndeajuns de proastă să merite una, și pentru că poate așa n-o să mă mai bântuie.

Povestea mea și a cărții ăsteia sună așa: S-a întâmplat să am luna trecută o temă mai ușoară, pe care mi-am permis s-o lălăi pe toată săptămâna pe care calendarul meu plin i-o alocase. S-a mai întâmplat ca tot atunci să am multă poftă de lectură, așa că am citit într-o disperare care m-a lăsat fără cărți necitite în teancul de la cămin. Cum până îmi trimitea mama altele de-acasa mai erau vreo 5 zile, am mers până la un anticariat cu gândul să-mi iau o carte ieftină și grasă. Am luat-o pe-asta, pentru că nu auzisem de ea și pentru să autorul e danez (mi-ar plăcea să citesc cărți de autori de naționalități cât mai diverse, căci americani și britanici am tot citit).
Răsfoind-o în metrou, am aflat că autorul mai e și programator, așa că am simțit o oarece simpatie pentru el, din moment ce și eu mă-nvârt tot pe-acolo. Acum nu pot spune decât că, pentru binele lui, sper că scrie cod mai bine decât scrie beletristică.

…READ MORE!

Șoareci și oameni de John Steinbeck

oameni-si-soareci
Șoareci și oameni” a fost, pentru mine, unul dintre acei clasici pe care îți dorești să-i citești de-un car de vreme, dar cărora pare că niciodată nu le vine rândul. Găsindu-mă însă într-o perioadă în care timpul liber pare obiect de lux, o carte așa de scurtă precum aceasta a fost numai bună.

Una dintre cele mai cunoscute opere ale lui Steinbeck, „Șoareci și oameni” își are acțiunea în timpul marii crize economice și îi urmărește pe George Milton și Lennie Small, care se îndreaptă spre o fermă în apropiere de Soledad, California, unde urmează să fie angajați. În mod ironic, Lennie e un bărbat cu o statură masivă, având însă capacități mentale reduse și depinzând astfel de Lennie, prietenul său.

Deși pentru mulți poate nu-i tocmai o comparație care să stârnească interesul pentru acestă carte, nuvela lui Steinbeck mi-a amintit foarte mult de un roman autohton, și anume Ion al lui Rebreanu. Aș spune chiar că o consider ca fiind o mai scurtă variantă americană a celui din urmă, …READ MORE!

O mie nouăsute optzeci și patru de George Orwell

o-mie-noua-sute-optzeci-si-patru-top-10_1_fullsize

Războiul este pace
Libertatea este sclavie
Ignoranța este putere

Ultimul și cel mai cunoscut roman satiră al lui George Orwell, alături de „Ferma animalelor”,„O mie nouăsute optzeci și patru” e demult o lectură ce nu mai are nevoie de introducere. Distopie în toată puterea cuvântului, romanul a avut o puternică influență, introducând noi termeni în vorbire, precum noulimbă/nouvorbă (newspeak), dublugândit (doublethink) sau, cel mai adesea întâlnit, Fratele cel Mare (Big Brother).

Într-o societate londoneză controlată și supravegheată în deplinătate de „partid”, în care Poliția Gândirii îți poate intra oricând în casă, iar afișele cu Fratele cel Mare sunt răspândite peste tot, personajul nostru, Winston Smith, conștientizează putreziciunea regimului. …READ MORE!

Recenzie ~ În căutarea oii fantastice de Haruki Murakami

in-cautarea-oii-fantastice-top-10_29138_1_1323795315„În căutarea oii fantastice” a fost prima mea întălnire cu Haruki Murakami. O aveam deja de aproape un an, stând tăcută în bibliotecă, așteptând. Oaia pândea momentul oportun pentru a ieși la iveală.

Cartea asta a fost de departe cea mai ciudată experiență din micuța mea carieră de cititoare. Mustind de simbolistică, de întâmplări, personaje și dialoguri mai mult sau mai puțin absurde și cu înțelesuri ascunse, „În căutarea oii fantastice” m-a fascinat în același mod în care mă fascinează universul, cosmosul, viața și în general tot ceea ce îmi pare mult prea complex pentru a putea fi înțeles în toate dimensiunile sale. Cartea vorbește despre schimbare, despre căutarea sinelui, dar poate avea de asemenea și numeroase alte interpretări. Eu una am văzut la un moment dat oaia ca pe o metaforă a celor ce conduc lumea din umbră, dar pe parcurs m-am tot sucit în detalii și explicații și am rămas cam dezorientată. N-am să încerc să explic romanul, …READ MORE!

Recenzie~ Pentru cine bat clopotele de Ernest Hemingway

coperta1
După ce am citit „Adio, arme„, care nu a reuşit să mă impresioneze foarte tare, am hotărât să-i mai acord totuşi o şansă lui Hemingway. Aşa, dintr-o chestie de moment, am ajuns să citesc „Pentru cine bat clopotele„.

Deşi romanul are peste 550 de pagini, toată povestea nu ţine mai mult de 4 zile şi 3 nopţi, în care americanul Robert Jordan, luptând împotriva fasciştilor în războiul civil spaniol, trebuie să-şi îndeplinească cu succes misiunea de a arunca în aer un pod. Nu sunt foarte multe de spus despre acţiune, aceasta nefiind tocmai lucrul pe care se bazează romanul.

Cel mai mult mi-a plăcut povestea de dragoste care se leagă între Robert şi Maria, care e cel puţin la fel de dulce ca cea din „Adio, arme”. Sincer, poveştile de dragoste „zaharicioase” sunt printre ultimile lucruri la care mă aşteptam de la Hemingway, …READ MORE!

Recenzie~ Adio, arme de Ernest Hemingway

coperta1 Am să încep această recenzie prin a vă spune că nu pot trece peste senzaţia că ceva îmi scapă la cartea asta. Ori asta, ori pur şi simplu aşteptările mele o luaseră în direcţia greşită.

Cu o acţiune nu foarte complexă, plasată în Primul Război Mondial, „Adio, arme” e un roman despre dragoste şi despre război, însă unul lipsit de spirit patriotic şi eroism, un război absurd pe care nimeni nu şi-l mai doreşte.
Şi totuşi, pe frontul de vest nimeni nu făcea terci pe nimeni. Poate că se ajunsese într-un punct în care războaiele nu aveau să mai fie câştigate vreodată. Poate că de acum aveau s-o ţină la nesfârşit. Poate era un alt război de o sută de ani.

Dumnezeu ştie că nu-mi dorisem să mă-ndrăgostesc de ea. Nu voiam să mă-ndrăgostesc de nimeni. Dar Dumnezeu ştie că mă-ndrăgostisem, şi acum stăteam întins pe un pat dintr-o cameră de spital din Milano şi-mi treceau prin cap tot felul de lucruri, însă mă simţeam minunat şi, în cele din urmă, miss Gage întră în cameră.

Cartea se citeşte uşor, stilul inconfundabil al lui Hemingway curge rapid, total lipsit de metafore şi înflorituri, …READ MORE!

Recenzie~ …Să ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee

coperta1
Profundă dar simplă, simplă şi totuşi profundă, ‘…Să ucizi o pasăre cântătoare’ este o carte despre rasism, incapacitatea justiţiei de a lăsa deoparte pejudecăţile şi a apăra un negru în faţa unui alb, despre educaţie, copilărie şi inocenţă, abordând astfel multiple teme, împletite într-un limbaj simplu, într-o poveste din timpul crizei economice, în ţinutul Maycomb, Alabama. E povestea copilăriei lui Scout şi a fratelui ei, narată chiar din perspectiva fetiţei, mergând de la obişnuitele boroboaţe copilăreşti spre o existenţă mai profundă, mai matură, deşi acţiunea durează doar 3 ani, iar la final Scout nu e mai mare de 9 ani.

Romanul se imparte în două mari părţi, ambele construite în jurul a câte un subiect ce le-a stârnit atenţia şi curiozitatea şi le-a marcat într-un anume fel copilăria protagoniştilor, subiecte care se îmbină însă în finalul care conţine, poate, toată esenţa poveştii, a moralei.

…READ MORE!

Previous Older Entries