Recenzie: Fantoma de la Operă de Gaston Leroux

Titlu original: Le Fantôme de l’Opéra
Editura: Corint
Format: paperback, 200x 130 mm
Anul ediției: 2016
Anul primei publicări: 1910
Număr pagini: 320

E posibil ca „Fantoma de la Operă” să fie cartea care a petrecut cel mai mult timp la mine în bibliotecă înainte să pun mâna s-o citesc: mai bine de 5 ani şi jumătate. În general, dacă nu citesc o carte într-un an, maxim doi, mi-am pierdut interesul pentru ea şi nici c-o voi mai citi, însă cumva cartea lui Gaston Leroux a fost mereu într-un colţişor al memoriei mele ce purta eticheta „o s-o citesc…cândva”. Şi iată că vremea a sosit!

Impresia mea e că „Fantoma de la Operă” e una dintre acele cărţi de care toată lumea a auzit şi are o impresie vagă despre ce-i vorba, dar pe care nu mulţi au şi citit-o (ha! precum Biblia), astfel că nu vreau să vă spun mai mult despre poveste în sine decât că are loc la Opera din Paris şi că urmăreşte un triunghi amoros format din 3 personaje: Christine Daaé, cântăreaţă la operă, Raoul de Chagny, prietenul ei din copilărie, şi, desigur, fantoma care bântuie clădirea Operei.
Povestea este una destul de simplă şi, cu toate că există momente de suspans care m-au ţinut lipită de carte, nu consider că firul narativ ar fi un punct forte sau pentru care să merite să citeşti romanul – am alte aspecte interesante ale cărţii despre care vreau să vă vorbesc.

Un lucru care mi s-a părut interesant este acela că romanul se vrea a fi de fapt o anchetă realizată de autor la vreo 30 de ani de la petrecerea unor evenimente misterioase în jurul Operei şi care includ şi zvonuri despre o anume fantomă. Cu toate că este şi a fost privită mai degrabă ca o operă de ficţiune, se spune că autorul a afirmat chiar şi pe patul de moarte că Fantoma de la Operă a existat cu adevărat şi că romanul reprezintă doar punerea cap-la-cap a informaţiilor şi deducţiilor adunate de acesta. Ceea ce poate fi adevărat sau nu, însă este o idee intrigantă în momentul în care ajungi la finalul lecturii iar tot aerul de supranatural ce învăluie Fantoma şi Opera se potoleşte şi-şi găseşte explicaţii raţionale. Ceea ce mă duce spre cel de-al doilea punct şi ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la acest roman: stilul de a povesti al autorului. Cartea începe un pic greoi, cu câteva descrieri de personaje şi evenimente care nu vor avea niciun rol în poveste dar care, ca un prolog, ne pun la curent cu situaţia actuală a Operei şi creează atmosfera potrivită pentru intrarea în scenă a Fantomei. Naraţiunea se face la persoana a III-a, însă naratorul se adresează direct cititorului, chestie pe care o ador de când am văzut-o prima dată acum mult timp la Victor Hugo. Astfel am avut impresia că autorul m-a luat de mână încă din primele pagini şi m-a plimbat prin toată Opera şi prin toate evenimentele petrecute acolo, punând din când în când stop-cadru şi derulând înapoi pentru a vedea toate faţetele poveştii. De asemenea, mi-au plăcut foarte mult şi descrierile Operei, care au făcut-o să pară ea însăşi un personaj, contemplând în tăcere şi imparţial toate întâmplările.

Un alt aspect, pe care încă nu m-am hotărât dacă-l consider un punct forte sau nu, sunt personajele, care mi s-au părut în acelaşi timp foarte reale şi foarte nesuferite – iar aici mă refer la cele trei puncte ale triunghiului menţionat anterior. Christine mi s-a părut un personaj mişto o bună parte din roman, până când şi-a dezvăluit adevăratele simţăminte şi mi s-a părut că totul a fost aruncat pe apa sâmbetei. Cam aceeaşi părere am avut-o şi despre Fantomă. Însă cel mau rău a fost Raoul, care încă de la începutul cărţii mi s-a părut doar un băieţel plângăcios care, doar pentru că este îndrăgostit de Christine, care nici măcar nu părea să-l accepte în vreun fel, se poartă de parcă ar avea toate drepturile asupra ei.

Ca punct negativ la adresa cărţii aş spune că m-a deranjat atitudinea faţă de Fantomă a personajelor care au intrat în contact direct cu aceasta. Nu vreau să intru prea în detalii cu discuţia asta pentru că îşi are rădăcinile într-un punct destul de avansat al poveştii, însă toţi se referă la Fantomă în mod repetat cu „monstru” şi tot insistă pe ideea asta. Pot înţelege de ce Christine ar face asta, însă niciun personaj nu spune niciodată exact de ce consideră aşa, iar adevărul este că în momentul în care încep să facă această portretizare Fantoma nu a făcut nimic rău şi este mai degrabă o victimă a societăţii – ceea ce-mi întăreşte ideea cum că personajele sunt nesuferite.

Nu cred că este o carte extraordinară, cu siguranţă există romane clasice mult mai bune decât „Fantoma de la Operă”, însă pot spune că mi-a plăcut destul de mult şi că modul de a povesti al lui Gaston Leroux m-au lovit exact unde trebuie. Recomand amatorilor de clasici sau celor care s-au întrebat mereu care-i faza cu Fantoma de la Operă.