Recenzie: O singurătate prea zgomotoasă de Bohumil Hrabal

Titlu original: Příliš hlučná samota
Editura: Art
Format: hardback, 180x 110 mm
Anul ediției: 2015
Anul primei publicări: 1976
Număr pagini: 176
O găsești la: Libris

În urmă cu un an vă povesteam despre prima mea lectură semnată de Bohumil Hrabal, „L-am servit pe regele Angliei”, și vă spuneam că mi-a plăcut și că mai vreau. Mi-a tot revenit periodic această poftă de Hrabal de-a lungul ultimului an, poftă care iată că s-a materializat și a condus la mine povestindu-vă azi despre un alt titlu al acestui autor, „O singurătate prea zgomotoasă”

În cazul primei mele întâlniri cu autorul, vă spuneam că cel mai tare m-a surprins stilul său de scriere îmbârligat și fără prea multe semne de punctuație, dar totuși natural și ușor de urmărit. Din acest punct de vedere l-am regăsit pe Hrabal neschimbat în romanul de față: aceleași propoziții care par că nu se mai termină, același flux al conștiinței care se revarsă neîntrerupt dinspre personajul principal. Am găsit totuși „O singurătate prea zgomotoasă” ca fiind o carte chiar mai dubioasă decât prima – dar nu o spun nicidecum într-un sens rău.

„De treizeci si cinci de ani lucrez între hârtii vechi și acesta este love-story-ul meu. De treizeci și cinci de ani presez hârtie veche și cărți, de treizeci și cinci de ani mă murdăresc cu litere, astfel încât mă asemăn dicționarelor enciclopedice, din care, în tot acest timp, am presat trei tone.”

Așa ni se prezintă Hantá în începutul volumului, ca un lucrător care, de treizeci și cinci de ani, presează hârtie veche și care, atunci când va ajunge la pensie, plănuiește să cumpere presa la care lucrează și s-o ia cu el, să o așeze la loc de cinste în grădina unchiului său. Cartea este o înșiruire a gândurilor personajului, în care cei treizeci și cinci de ani de presat hârtie, cărțile vechi și bătrâna presă devin mai mult decât simple laitmotive, adevărate obsesii ale personajului care nu doar că se repetă la începutul fiecărui capitol, ci dirijează tot romanul, toată viața și esența lui Hantá.

Cu toate că este un roman destul de scurt, este destul de dens și reliefează mai multe idei. Pe de o parte îl putem asemui pe Hantá cu un cititor și un om de cultură, care suferă într-o lume în care nu se mai pune preț pe așa ceva, în care cărți valoroase sunt transportate cu tonele în camioane spre un subsol umed, întunecos și plin de șobolani, pentru ca personajul nostru să le facă pachet și să i le dea presei sale. Dar Hantá tratează cărțile cu tandrețe – le sortează cu grijă, le admiră și le deplânge soarta, le lasă să se acumuleze în grămezi până la tavan și chiar le ia și acasă, unde iarăși se acumulează munți de cărți. Pe de altă parte avem conflictul generat de o lume aflată în schimbare, care pătrunde până în subsolul întunecat al lui Hantá, dar la care personajul refuză să se adapteze.

Dacă ar fi să fac o comparație între cele două romane ale lui Hrabal pe care le-am citit, aș spune că „L-am servit pe regele Angliei” mi-a plăcut un piculeț mai mult, datorită faptului că acolo luăm mai mult contact cu istoria și cultura cehă, iar mie îmi place foarte mult să cunosc popoare prin intermediul cărților de ficțiune. Consider acel roman și puțin mai ușor e digerat față de „O singurătate prea zgomotoasă”, deci mai potrivit pentru a face cunoștință cu Bohumil Hrabal. Însă cu siguranță mi-a plăcut și romanul de față și vi-l recomand, în special dacă ați mai citit și iubit Hrabal.

Mulțumesc pentru carte Libris, librărie online unde găsiți o gamă largă de beletristici, precum și multe alte genuri.

„Dar, asemenea unui râu tulbure ce curge prin fabrici, în care strălucește un peștișor, în curentul hârtiei vechi lucește cotorul unei cărți prețioase. Un timp, privesc orbit în altă parte, după care o pescuiesc, o șterg cu șorțul, o deschid, miros textul și apoi, cu profeție homerică, citesc prima frază pe care îmi fixez privirea.” (pg. 18)

„Am privit în sus la baldachinul de cărți de deasupra patului, constatând că mă încovoiasem, și asta deoarece am mereu în spate două tone de paradis – de cărți și de cărțulii.” (pg. 45)

„Mi-am dat seama că, de fapt, acesta este începutul sfârșitului bucuriilor mărunte care, în centrele mici de colectare, vin odată cu cărțile aruncate din greșeală printre hârtiile de rebut. Acesta este un alt mod de a gândi, pentru că, poate, fiecare muncitor – ca un fel de recompensă în natură – își ia acasă câte o carte din fiecare transport și o citește.” (pg. 123)