Recenzie: Un veac de singurătate de Gabriel García Márquez

Titlu original: Cien años de soledad
Editura: Rao
Format: hardback, 178x 108 mm
Anul ediției: 2015
Anul primei publicări: 1967
Număr pagini: 480
Comandă la: Diverta

Márquez este unul dintre acei autori care nu mai are nevoie de nicio introducere printre cititori, și pe bună dreptate. Cu toate că nu știu mai nimic despre el sau subiectele cărților lui, s-a aflat în wishlist-ul meu de ani buni, timp în care am tot cochetat cu ideea de a citi Un veac de singurătate ori Dragostea în vremea holerei. Sincer, nu mă așteptam să-mi placă prea tare și am decis în sfârșit să mut Un veac de singurătate din wishlist în lista de cărți citite doar la recomandarea colegei de cameră, șoarece de bibliotecă cu gusturi bune. Și restul e istorie.

Márquez și-a inspirat romanul din orașul natal, Aracataca, și din casa bunicilor, în care a copilărit.
Povestea începe la câțiva ani de la întemeierea satului ficțional Macondo, pe când el nu însemna decât vreo douăzeci de case amărâte de chirpici iar în familia Buendia abia apăruse a doua generație; de acolo se întinde pe mai bine de un secol, ajungând până pe la a șaptea generație de Buendia.

„Lumea era atât de recentă, încât multe lucruri nici nu aveau încă nume, iar pentru a le deosebi trebuia să le arăţi cu degetul. Era într-adevăr un sat fericit: nimeni nu avea peste treizeci de ani, nimeni nu murise încă.”

Situat în America de Sud într-o lume a realismului magic, în Macondo au loc tot felul de întâmplări care omului modern i-ar părea cel puțin ciudate. În contextul poveștii însă acestea se îmbină perfect, trimițând la lumea superstițioasă în care se trăia pe vremea când viața era simplă, iar graba și averea nu erau cuvinte prea uzuale. Era o lume nou întemeiată, tânără, ruptă de restul civilizației, în care omul trăia în tihnă. Pe măsură ce timpul trece, satul crește, se transformă într-o metropolă, își atinge culmea dezvoltării după care nu-i rămâne decât să decadă, urmând obișnuitul ciclu al vieții, trăgând după el pe tot acest drum destinul familiei Buendia.

„Acesta era sfârşitul. În mormântul lui Pilar Ternera, printre psalmii şi zorzoanele târfelor, putrezeau ultimele resturi ale trecutului, puţinele care mai rămăseseră după ce înţeleptul catalan îşi închisese librăria şi plecase în satul mediteranean unde se născuse, biruit de nostalgia unei primăveri statornice.”

E o poveste tristă și apăsătoare, dar atât de frumoasă! Te macină pe dinăuntru înșirându-ți pagină după pagină destinul tuturor numiților Buendia, ei înșiși măcinați de trecut, de regrete și de propriile greșeli, înnecându-se în singurătatea excentricității lor. Cum spunea și Ursula Buendia, „mama” neamului, „Așa-s toți! Nebuni din naștere”.

Am empatizat foarte mult cu personajele și cu toată povestea, până am ajuns la un punct în care mi se părea că totul devine sufocant. Acela a fost momentul când un anume vlăstar al familiei s-a întors din străinătate pe meleagurile natale. A fost ca o gură de aer proaspăt, dar care curând a fost și ea înnăbușită de atmosfera nocivă a satului. Superbă scriitura autorului și puterea sa de transmitere a trăirilor.

Cu toate că este un roman stufos, cu capitole lungi și lipsite de dialog, altfel spus o narațiune densă, se citește destul de rapid, descrierile sunt exact în cantitatea potrivită, niciun cuvânt nu pare în plus și acțiunea curge asemenea timpului în carte. Subiectul, așa-zisa descriere de pe spate, nu atinge nimic din ce se află de fapt între cele două coperte ale cărții.

Recomand! Recomand! De trei ori recomand!

Mulțumiri pentru carte librăriei Diverta! Găsiți Un veac de singurătate pe rafturile lor!