Altfel de Ingeri de Lili St. Crow

Îmi doream să citesc această serie chiar dinainte să aflu că va fi publicată şi la noi de Leda (nu că aş fi citit vreodată descrierea, pur şi simplu m-am îndrăgostit de coperte, pentru mine asta a fost de ajuns :) ), deci am avut ceva de aşteptat, dar mă bucur să spun că a meritat totul.

Dru? Ei bine, după cum aţi auzit probabil deja din alte descrieri, este o eroină dură. Dar totuşi are destule momente de slăbiciune ce o fac mai umană şi care totodată fac lectura mai interesantă. Dacă până atunci ea îşi făcea griji doar pentru tatăl său, într-o zi se trezeşte cu o mulţime de probleme pe cap, printre care şi aceea că în sufrageria ei zace un zombi a cărui misiune era să o omoare şi care cu doar o zi în urmă fusese chiar tatăl ei. Şi pe lângă asta, mai sunt implicaţi vârcolaci, vampiri şi toate cele.

Şi mai e Graves, băiatul goth (e posibil să fi avut un nume mai potrivit decât ăsta?)care devine prietenul lui Dru chiar şi împotriva voinţei ei şi care, deşi la început nu avea nici o idee despre Lumea Adevărată, pe parcurs ajunge implicat în situaţie până peste cap.

Deşi cartea lasă de dorit la capitolul romance, totuşi e una dintre preferatele mele, chestie cam ciudată pentru firea mea de romantică incurabilă ce îmi tot şopteşte că paranormal nu e la fel de dulce ca paranormal romance. Şi eu ador dulcele! Dar presupun că acţiunea ce depăşeşte probabil limita legală de viteză deja nu mai lasă loc de giugiuleli :).

Aştept cu nerăbdare următorul volum încă de când am citit ultima propoziţie din Altfel de Îngeri. Nu că ar fi prea lăsat în aer finalul -pentru că nu e chiar aşa- ci pentru că mor de curiozitate să aflu cum va evolua acţiunea în continuare.

P.S. : Sayuki s-a pus pe căutat noi experienţe extreme!
Ce credeţi că a făcut ea într-o toridă zi de miercuri, 24 august? A ajuns la aeroport în Bucureşti, pe la vreo 250 de km de casă, călătorie în care singurul ei scop era să nu lase gol scaunul pasagerului. Şi după ce ea, fata-vampir care nu iese niciodată din casă până nu se face seară şi mai scad temperaturile cu câteva grade, a aşteptat o oră şi jumătate în canicula capitalei noastre dragi (şi nu prea) şi când a ajuns într-un sfârşit la umbră, unde temperatura era cât de cât mai acceptabilă, ce credeţi că face Sayuki? Leşină. La propriu. Măi ce chestie! După câteva secunde, minute, sau ceva pe-acolo, în care dacă i-ai fi ciocănit în cap, n-ar fi răspuns nimeni, se trezeşte şi habar n-are ce se petrece în jurul ei, aşa că doar stă şi priveşte, fără să zică nimic. Chestie care îi face pe ceilalţi să o creadă inconştientă şi o duc la cabinetul medical unde domn’ doctor o tot întreabă cum o cheamă, făcând-o să se simtă ca o idioată… dar o idioată conştientă… După alte câteva minute în care acelaşi domn’ doctor se chinuie să-i găsească una dintre venele ei prea subţiri (câteva minute, poate secunde, deşi pentru Sayuki au părut ore interminabile) ea scapă în sfârşit din chestia asta şi se întreabă „Ce naiba tocmai s-a întâmplat aici?”…
P.P.S. Nu mai merg niciodată în Bucureşti în miezul undei zile de vară!
P.P.P.S. Probabil povestea mea e la fel de lungă ca recenzia…Ignoraţi asta :)