Recenzie: Intermitențele morții de José Saramago

Titlu original: Death at Intervals
Editura: Polirom
Format: paperback, 180x 106 mm
Anul ediției: 2013
Anul primei publicări: 2005
Număr pagini: 240
O găsești la: Libris

Iată că în această lună destul de friguroasă de noiembrie 2017 s-a produs în sfârșit și prima mea întâlnire cu numitul José Saramago, scriitor portughez laureat al premiului Nobel pentru literatură prin ’98, căruia îi tot dădeam târcoale de ceva vreme, neștiind ce titlu de-al său să aleg, dacă-mi va plăcea de dumnealui și de scrisul său, dacă o să mă plictisească sau nu, dacă o să am răbdare să-l citesc și alte „dacă”-uri asemănătoare care au pierit subit din mintea mea atunci când mi-am făcut curaj și-am început să citesc „Intermitențele morții”.

M-am oprit asupra acestui volum datorită subiectului, care mi s-a părut foarte interesant: cândva, începând cu prima secundă a anului nou, într-o țară a cărei nume nu îl cunoaștem, oamenii au încetat să mai moară.
Dar de unde plecasem eu încântată de temă, am rămas foarte surprinsă în fața scriiturii lui Saramago, care a fost o adevărată surpriză pentru mine și mi s-a părut că a fost adevăratul „star” al romanului. Treaba asta izvorăște totuși și dintr-o mare grămadă de subiectivism, căci mă așteptam la un stil de scriere destul de dens și greu de parcurs, impresie ce mi-a fost întărită atunci când am deschis prima dată cartea și am văzut că paginile sunt scrise din margine în margine, nu că fără liniuțe de dialog, ci fără orice semn de punctuație exceptând un izvor nesecat de virgule, alineatele fiind și ele la fel de scumpe la vedere ca și punctul.

Romanul este scris în stilul fluxului conștiinței, un șir continuu de idei nederanjate de punctuație ce mi-a amintit de Bohumil Hrabal, dar față de care e dus și mai în extremă. Dacă la Hrabal mai vedeam câte o liniuță rară de dialog înainte ca un personaj să spună o frază-două ce se lungește pe câteva pagini, Saramago nu se mai încurcă deloc cu așa ceva, replicile se amestecă cu alte replici și cu narațiunea într-o sintaxă de coșmar – iar ceea ce mi s-a părut cel mai frumos e, în mod surprinzător, faptul că tot acest ghiveci de cuvinte sună așa de natural și de ușor de înțeles încât nici nu te mai interesează că autorul folosește virgule în locul liniilor de dialog.

Din punct de vedere al conținutului, cartea ar putea fi împărțită în două bucăți ușor diferite dar cu legătură între ele. Prima pate este cea care mie mi-a plăcut cel mai mult, cea care prezintă reacțiile societății la faptul că nimeni nu mai moare și care îmi pare un eseu delicios scris de autor într-un moment de ușoară plictiseală în care și-a pus o întrebare aparent absurdă: oare ce s-ar întâmpla dacă moartea și-ar lua vacanță?
Cea de-a doua parte se apropie mai mult de un roman obișnuit, în sensul că apar personaje și un fir narativ, povestea devine mai personală, nu mai privim spre o mare de oameni fără chip, ci spre individ, iar moartea devine ea însăși un personaj. Mi-a plăcut și acestă parte, însă nu atât de mult cât mi-a plăcut prima și, în plus, m-a lăsat cu câteva nelămuriri la care mi-aș fi dorit răspunsuri.

Concluziile sunt, desigur, unele fericite: mi-a plăcut de acest domn José Saramago, are idei și perspective foarte interesante, nici nu mai spun de stilul său de scriere deosebit, și mi-ar plăcea ca pe viitor să-i aflu părerile și pe alte subiecte, în alte romane.

Mulțumesc pentru carte Libris, librărie online unde găsiți și alte romane de literatură contemporană, precum și multe alte genuri, oricare ar fi cele pe placul vostru.