Inițial, în cadrul proiectului „Europa-n cărți”, alesesem pentru Suedia thrillerul „Bărbați care urăsc femeile” de Stieg Larsson, pe care l-am și citit și mi-a plăcut foarte mult, însă lucrul acesta s-a petrecut prin ianuarie și, tot amânând scrierea recenziei, am ajuns să mă hotărăsc asupra unei alte cărți pe care-mi doream de ceva vreme s-o citesc și care se bucură de o mare popularitate în Suedia: Pippi Șosețica.
Celebrul roman pentru copii al lui Astrid Lindgren o are în centru pe Pippilotta Merindela
Persiana Minta Aluefraim Şoseţica sau, mai pe scurt, Pippi Șosețica, o fetiță mai ciudată decât te-ai aștepta și decât ai întâlnit până acum. Fiică a lui CiorapLung, presupus rege pe o insulă necunoscută, și a unei mame înger, Pippi locuiește la vila Villekulla, împreună cu Musiu Nilsson, o maimuțică, și cu calul de pe verandă.
Alături de cei doi prieteni ai săi, Tommy șu Annika, Pippi face tot felul de trăznăi, care mai de care mai uimitoare: își ridică în mâini calul de pe verandă pentru a-l duce în sufragerie, doarme cu picioarele pe pernă și cu capul sub pătură, se cațără pe acoperișul casei, unde ”prinde” doi polițiști, se bagă într-un trunchi de copac gol pe dinăuntru sau adună conserve goale de pe jos ca pe niște lucruri foarte prețioase.
Pippi Șoețica este o carte foarte veselă și amuzantă, cu un personaj pe care mulți copii probabil că și l-ar dori pe post de prieten. Pippi nu este doar o fetiță neobișnuită, ci un copil dezinvolt, liber să facă tot ce-i poftește inima, să copilărească și să se bucure de viață, un copil în plelea căruia poate toți ne-am dorit la un moment dat să fim, dar care totodată simte nevoia de a primi și a dărui afecțiune și de a împărtăși totul cu prietenii ei.
Dintr-un punct de vedere foarte personal, mie nu prea mi-a plăcut, din păcate, de Pippi (mă refer doar la personaj în sine) și îmi pare foarte rău de acest lucru, însă felul ei de a fi m-a făcut să mă gândesc direct la momentul în care, cu vreo 10 ani în urmă, am renunțat să mai citesc Alice în Țara Oglinzilor pe motiv că n-avea nicio logică. La fel de irațională mi s-a părut și Pippi – parcă trăită în pădure, deși Mowgli parcă părea mai bine integrat în societate decât ea. Totuși, având în vedere faptul că își trăise toată viața de dinainte de a se muta la vila Villekulla pe mare, împreună cu tatăi ei și alți marinari, ar putea explica atitudinea ei, asta nu mă face s-o plac mai mult – este mult prea opusă ființei mele pentru a putea empatiza în vreun fel cu personajul ei. Și ca să vă dau un mic exemplu pentru care spun că mi s-a părut irațională voi menționa felul în care, foarte adesea, Pippi se trezea povestind cine știe ce minciuni, după care să afirme imediat că ce-a spus nu-i adevărat și că nu-i frumos să minți. Unora poate vi s-ar părea amuzantă, însă eu nu împărtășesc aceeași părere (I must be fun at parties).
Cu toate că nu cred că m-aș fi aflat pe lista fanilor ei nici dacă o citeam cu vreo 10 ani în urmă, mă gândesc că totuși nu toți copii sunt așa ciudați ca mine și ca e foarte probabil să le placă această carte plină de aventuri amuzante, părere susținută și de imensa popularitate de care se bucură Pippi în Suedia, popularitate pe care, în mod obiectiv, o înțeleg și o susțin. Acestea fiind spuse, eu zic să-i dați o șansă :).
Mulțumesc pentru carte Libris, librărie online unde găsiți și alte cărți pentru copii, precum și multe alte genuri, oricare ar fi cele pe placul vostru.
Sayuki's blog 
Comentarii recente