Citeşte româneşte #1.3 Romanul adolescentului miop

În aprilie am ales împreună să citim pentru prima ediţie a clubului de lectură „Romanul adolescentului miop”, aşa că iată-ne acum, cu un pic de întârziere de care mă fac responsabilă, la prima discuţie:).
Toţi îl cunoaştem pe scriitorul nostru, Mircea Eliade, fie din lecturi, fie doar din auzite, deşi eu sper să nu fie cazul de această a doua variantă:). Născut în Bucureştiul începutului de secol XX, el îşi publică volumul de debut în 1928, acesta fiind chiar obiectul discuţiei noastre, şi anume „Romanul adolescentului miop”.

Am avut o „relaţie complicată” cu acest roman încă de când mi-a fost trecut pe lista de lecutri obligatorii din clasa a V-a, moment la care n-am putut-o digera sub nicio formă. Acum, după mai bine de 7 ani, am reuşit să îngrop securea. Ştiţi cum uneori se nimereşte cartea potrivită la momentul potrivit, dar unele cărţi au o anumită perioadă a vieţii în care ar fi ideal să fie citite? Cred că „Romanul adolescentului miop” este o carte de citit, evident, în adolescenţă. E o carte despre adolescenţă, despre sufletul adolescentului, pentru sufletul adolescentului, care te face să te simţi înţeles şi îţi spune că nu eşti singur. Citită la maturitate poate că aduce nostalgia şi amintirile dramelor adolescentine, însă în copilărie? Sincer, chiar trecând peste unele capitole care nu-mi par prea potrivite ca lectură pentru cei mici, nu cred că un copil ar putea să înţeleagă cartea, din simplul motiv că nu a apucat să treacă încă prin adolescenţă, iar nu toate lucrurile se pot învăţa sau înţelege din cărţi, unele lucruri cer să fie trăite.

„Romanul adolescentului miop” nu este romanul tipic, în care personajul trece printr-o serie de întâmplări urmate cu stricteţe de firul narativ. E un amalgam de sentimente, drame tipice adolescenţei, întâmplări şi personaje de toate felurile, dar fără a avea o acţiune clară. Adolescentul Mircea, atât personaj cât şi o proiecţie a imaginii autorului însuşi, pe vremea când se afla încă în băncile şcolii, se hotărăşte să scrie un roman şi, asemănător poveştii Cellei Serghi în „Cartea Mironei”, romanul prinde viaţă chiar în timp ce îl citim. Motivul hotărârii luate? Asemenea „ispravă” îl va face pe Mircea îndeajuns de cunoscut şi apreciat încât niciun profesor să nu-şi permită să-l mai lase corijent. Poate fi adolescenţa creionată fără să zărim şi şcoala în peisaj?

Fiind un roman autobiografic şi bine-nţeles subiectiv, sau la persoana I, cred că era inevitabil caracterul vag, abia schiţat, pe care-l capătă graniţa dintre naratorul Mircea şi scriitorul însuşi. Cele două imagini încep să se confunde şi simţeam cum adolescentul de acum un secol îmi defineşte mie, astăzi, adolescenţa printr-un roman. Consider că acesta ar fi unul dintre punctele forte ale volumului. Celălalt ar fi acela că ne arată adolescenţa exact aşa cum e ea, necosmetizată, cum numai un adolescent o poate percepe. M-a impresionat tare atât faptul că Eliade a scris acest roman pe vremea când era el însuşi adolescent, cât şi faptul că a definit adolescenţa aşa cum n-am mai întâlnit la nimeni. Cred că există lucruri, sentimente, fapte, clipe sau momente ce pot dura ani, care par prea complexe, care pot fi definite în prea multe feluri pentru a le reduce brutal la o singură definiţie. Însă cred că „Romanul adolescentului miop” este definiţia perfectă a adolescenţei şi a adolescentului, a oricărui adolescent. Pentru că ce adolescent nu s-a simţit vreodată neînţeles, nu s-a întrebat de zeci de ori cine este şi încotro se îndreaptă, sau dacă direcţia în care merge e una potrivită, dacă o să sfârşească singur şi nefericit?

Nu cred că este o carte excepţională, însă mi-a plăcut şi cred că fiecare trebuie să o citească într-un anumit punct al adolescenţei sale. Am să închei cu un citat extras din prefaţa romanului, semnată de Liviu Bordaş, care spune pe scurt cam tot ce-am încercat eu să vă transmit, în poate prea multe cuvinte şi prea puţine idei, în comparaţie cu câte s-ar mai putea spune:
„Romanul îmi vorbise mie, dincolo de convenţii culturale şi pacte literare. Era un fapt de viaţă. Era confesiunea unui om pe care îl simţeam viu şi apropiat. Un adolescent de vârsta mea, în care eu şi colegii mei ne puteam recunoaşte.”

Okay copilaşi, asta a fost partea mea, acum urmaţi voi.
ALte recenzii au scris Loreen și Oana :).
Vă aştept cu discuţii, păreri, citate etc. Dacă aţi scris sau veţi scrie şi voi un articol sau recenzie despre „Romanul adolescentului miop” pe blogul vostru, vă rog să mă anunţaţi, aici sau pe mail, să fiu sigură că nu ratez pe cineva şi să vă menţionez mai sus:). Nu există limită de timp, aşa că oricine e bine-venit oricând!
Voi face un alt post zilele astea ca să vedem ce facem cu semnele de carte pe care vi le-am promis şi cu următoarea ediţie:).